O ştire despre care n-am putut scrie


Ildi Topai

Am primit pozele în timp real, de la faţa locului, apoi am obţinut declaraţii de la martori, de la poliţie şi am început să scriu ştirea.  Accident grav la Penny…am descărcat pozele cu gândul să blurez imaginile, apoi  am închis laptopul şi am plecat încet, pe jos, aiurea.

În ceea ce mă priveşte, asemeni lui Creangă,  cea mai frumoasă perioada a vieţii mele a fost şi rămâne copilăria, bună parte din ea trăită pe Luceafărului Nr. 7.

Eram acolo una dintre cele mai numeroase şi mai eterogene trupe de copii din oraş. Pe vremea aia de voie de nevoie, lumea făcea copii, aşa că, cel mai mic dintre noi avea doi ani, iar cel mai mare 17. Stăteam toţi la blocurile din spatele casei de cultură, aşa că ne era uşor să strigăm pe la geamuri adunarea la un lap-tenis, sau ascunsă, sau o tură cu bița.

De la mic la mare, toţi desfăşurăm aceleaşi activităţi pe care le decideau cei mari. Iarna făceam cazemate din cuburi de zăpadă, vara ne jucam cu săbii, jucam tenis de masă în holul Casei de Cultură pe o tablă veche de lemn. Sau ne băteam cu ungurii de pe Strada Mare, deşi printre noi erau unguri, printre care eu şi Sany. Nu exista în mintea noastră un alt criteriu de apartenenţa la “trib” decât cel geografic.

Adevărul este că ne băteam mult şi între noi, pentru că era singurul mod în care ştiam atunci să ne rezolvăm conflictele. Nu  ne supăram însă niciodată, cel care câştiga în luptă dreaptă, câștiga și dreptul de a decide şi rămânea liderul grupului până la următorul conflict.

Sany fiind cel mai mare nu reţin să se fi bătut vreodată cu noi, poate conştient de faptul că fiind decanul de vârstă n-ar fi fair se se ia la trântă,  poate că era deja destul de înţelept să nu-şi pună mintea cu picii. Ştiu însă că-l invidiam aproape toţi pentru cele mai frumoase clasoare cu timbre.

Aş putea povesti infinit despre serile de vară pe care le petreceam lângă casetofonul Grundig  în părculeţul din faţa blocului nostru, despre tanti Marina care ne spiona de după perdele, despre aventurile cu nucii  şi paznicii din spatele băncii, despre o perioadă la care mă întorc întotdeauna cu nostalgie.

Îmi amintesc cu drag despre toţi tovarăşii mei, deşi în timp ne-am revăzut rar, în grabă, de regulă la câte un eveniment, cu gândul că ne facem timp altă dată să ne întrebăm ce mai facem, convinşi mereu  că mai e timp.

Din păcate realizăm adesea prea târziu că timpul s-a scurs, regretăm mereu prea târziu că  am fost pe grabă şi asta întotdeauna  abia atunci când aflăm că  implacabilul s-a produs.

O ploaie rece şi deasă se împleteşte greu cu gândurile şi cuvintele mele aşternute pe un colţ de hârtie, iar părculeţul îmi pare mic, trist, neîngrijit plecat şi el parcă, de mult timp,  într-o altă dimensiune.

Drum bun în lumina prieten drag!

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close