1 Noiembrie, ziua în care dealul ia foc încălzindu-le sufletele


 posted by Ildi Topai

Ziua tuturor sfinților – după unii, ziua tuturor morților – după alții. Ca și cum nu ne-ar fi ajuns această etenă controversă, odata cu ieșirea (sau intrarea) noastră în lume, a mai apărut și Haloween-ul, alt motiv de dispută, de parcă toata existența nostră stă în aceste vremuri sub semnul diferendumului cu orice preț.

În orice caz, 1 Noiembrie este ziua în care, cu mic cu mare, mergem la mormintele alor noștri să le aprindem o lumânare, sa le punem o floare la căpătâi.

Mie personal ziua aceasta îmi amintește mereu de anii în care copii fiind, ne urcam cu toții pe acoperișul garajului lu’ nenea Morar de unde vedeam foarte bine cimitirul  “în flăcări”, stăteam acolo cu orele privind licuricii de pe deal. Ni se părea feeric și deși știam cu toții că acele luminițe pe care le vedem nu sunt altceva decât niște biete lumânărele, simțeam undeva în noi că trebuie sa fie în toate alea ceva mistic. Era în orice caz, unul dintre cele mai așteptate momente din an, aproape comparabil cu Crăciunul, nu zic de Paște, pentru că pe vremea noastră iepurasul nu știa că trebuie sa ne aducă ceva, mai ales cadouri.

Nu știu de ce, deși nu vorbea pe vremea aceea nimeni despre încălzirea globală, în mod cert era plăcut de stat cocoțați pe garaje, nu rețin vreo senzație de frig, deși mereu am fost o friguroasă și sigur mi-aș fi adus aminte. Nu-mi amintesc nici să mă fi cărat  părinții pe mine sau pe careva dintre noi,  prin cimitir, devreme ce eram în trupă completă toți acolo.

Adult fiind, n-am mai găsit niciodată ceva mistic în această zi, deși m-am târât ritualic în fiecare an prin cimitir, pe la tot mai multe mormite, pentru că,  proporțional cu anii biologici crește din păcate și numărul mormintelor ce le avem în grijă și în suflete.

Și azi, ca în fiecare an, am urmat tradiția și mi-am făcut din nou cu greu loc încă de la intrare prin mulțimea de conlocuitori băutori de bere, țuica și energizante, oameni fără îndoială din neam mare, devreme ce la fiecare mormânt poți vedea minim treizeci de inși. Aș fi vrut poate să spun o rugăciune șoptită, dar am spus-o doar undeva în minte și în suflet, pentru că se împletea cu greu cu tânguirea într-o limba pe care n-o înteleg, ce străbătea  de undeva de mai jos,  , dar care dincolo de cuvinte părea a fi totuși un cantec de jale. Recunosc, în jurul meu lumea era iritată, unii erau de părere că jandarmii ar trebui să intervină, alții mai fataliști că n-avem ce face, asta-i soarta noastră; unii erau cel putin verbal departe rău de cele sfinte si pioase.

14859290_1490424837640421_2136171213_o14895495_1490425104307061_385032593_o14922985_1490424667640438_436081840_o

În frăsuiala generală, instinctiv am  închis ochii și m-am trezit zâmbind. Pentru o clipă am fost toată gașca cartierului călare pe garajul lu’nenea Morar: romani, unguri, țigani si-un evreu ce se dădea drept ungur. Priveam împreună, în tăcere dealul pe care nu-l vedeam niciodată, dar care într-o zi, o singura zi din an, ca prin farmec prindea viață și stralucea divin. Și ochii noștri de copii cuprindeau în ei pentru cateva ore toată mirarea lumii.

D-zeu să-i ierte pe toți ai noștri!

By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close